Scrisoarea unui proaspăt recrut austriac către părinţii săi

Dragă mamă şi tată,
Mă simt foarte bine aici! Sper că şi voi acasă, salutări lui Karl, Peter, Hans, Annemarie, Karin şi Andreas. Spune-le lui Karl şi Peter că în armată este minunat şi să se înroleze şi ei neapărat, înainte să se ocupe toate locurile. La început mi-a fost mai greu, fiindcă trebuia să stau în pat până la ora 6, dar m-am obişnuit. Mai spune-le lui Karl şi Peter că nu trebuie să-şi facă decât lor patul şi încă câteva fleacuri înainte de micul dejun. Nu tu muncă în grajd, hrănit de animale, tăiat lemne, făcut focul.

Micul dejun este mai ciudat: sunt tot felul de sucuri, chifle, dulceaţa, musli, dar nici un cartof, carne, şuncă, cârnaţi şi varză aşa cum mâncăm noi acasă. Dar poţi să le mănânci porţia unor colegi de la oraş care beau doar cafea. Nu mă miră că orăşenii nu pot merge aşa repede şi departe. După un marş de câteva ore, au băşici la picioare şi se întorc în unitate cu camionul. Şi nu au mers decât cum ar fi la noi de acasă până la poştă. Peisajul este frumos, dar din păcate foarte plat.

Acum or să radă Karl şi Peter: am primit laude pentru tragere la ţintă! Nici nu ştiu de ce. Cercul negru din centru este mult mai mare decât un cap de şoarece şi nici măcar nu se mişcă. Şi nici nu se trage înapoi ca fraţii Huber de peste deal. Unde mai pui că trebuie să te întinzi comod pe o saltea şi să aştepţi până trag şi ceilalţi (o veşnicie.)

Cel mai mult îmi plac antrenamentele de luptă corp la corp. Dar trebuie mare atenţie la orăşeni că se rup repede. Doar cu Sepp din Viena am probleme, l-am pus jos doar o singură data. Cred că din cauza că eu am 1,80m şi 80 kg iar el 2 m şi 130 kg.Oricum este mult mai uşor ca acasă când scăpa taurul nostru la vaci şi trebuie să-l bag înapoi în grajd. Deci nu uitaţi să le spuneţi lui Karl şi Peter să se grăbească, că nu prea mai sunt locuri.

Va îmbrăţişez cu drag,
Fiică voastră Maria

sursa

Permisul auto, de Dan Puric

Dumnezeu, iubindu-mă, mă tot pune la felurite încercări ca să nu mă plictisesc.
Aşa a fost şi cu şoferia. Ne-am luat şi noi maşină.

Atunci mi-a zis soţia că ar fi bine să-mi iau permis şi eu, că cine ştie, s-ar putea să fie nevoie vreodată să şofez.

Pentru mine, lucrul astă a venit prea tarziu, şi m-am dus la prima lecţie de şoferie cu emoţii de liceean, la un PECO, unde trebuia să mă întâlnesc cu instructorul.

Tremuram rău pe marginea trotuarului, ca la bacalaureat, şi îl aşteptam. Cel mai bun lucru era că omul nu mă cunoştea.

A venit cu o Dacia de pe vremea lui Ceauşescu, căreia, când i-a pus o frână, chiar în faţa mea, i-au sărit şuruburile pe jos. Le-a adunat tacticos şi le-a pus la locul lor, ignorându-mă.

Era mecanicul absolut, la întâlnirea cu imbecilul absolut.

Locul mortului.

Nea Ilie era plin de vaselină şi avea un fes slinos pe cap. M-a citit din prima, şi-a dat seama cu cine are de-a face.

Daca m-ar fi cunoscut, mi-ar fi spus: – Vai, maestre, ce onorat sunt să vă fiu eu instructor!

Când mi-a zis, fără să se uite la mine: – Bă, asta e cheia!, am îngheţat.

– Fii atent, a continuat el, ambreiajul este tata, frâna este mama, iar acceleraţia este copilul tâmpit care aleargă până ce dă cu capul în prima maşină.

Absolut genial!

Apoi îmi spune scurt: -Treci în locul meu!

Eu, speriat: – Lasă-mă, nene, că n-am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa ceva.

El: – Bă, tu nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să te conducă toţi tâmpiţii?

Şi atunci m-am gândit să strig şi eu la poporul român:

Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii?

Era o adevarată resuscitare, domnule!

Şi îmi tot repeta: – Hai, hai, învaţă să conduci!

Ceea ce a urmat a fost incredibil. M-a scos direct în trafic.

Şi eu trebuia să am mâna pe volan, pe chei, pe schimbătorul de viteze, trebuia să mă uit în cele două oglinzi, dar şi în ochii lui.

– Unde te duci, măăă? Nu vezi unde mă bagi? O calci pe baba aia! Nu te uiţi în spate? Vezi, băă, că intră ălă în tine!

Şi m-a ţinut aşa, de îngheţam şi transpiram tot, doua zile la rând! Nu mai eram sănătos! Nici un rol, în viaţa mea, nu m-a solicitat atât de mult, şi nu m-a adus într-o asemenea stare.

În a treia zi s-a liniştit de tot.

Stătea bătrânul cu o mână pe volan şi cu fesul pe ochi.

Dormea, domnule!

Înseamnă că am început să conduc bine, mi-am zis.

Crucea Sfântului Andrei .

Nu l-aţi văzut pe Puric, disperatul, între Maestrul său dormind şi traficul din Bucureşti.

Si, târându-mă încet-încet, am trecut pe lângă un cimitir. Atunci Maestrul a deschis ochii:

– Bă, vezi? Aici e o fostă elevă de-a mea!

Mie mi-a îngheţat coloana vertebrală.

– În cimitir?
– Pai da! Nu e singură, e cu soţul!
– Cum a ajuns acolo?
– Tot aşa, bă, ca şi tine, nu a oprit la Crucea Sfântului Andrei , aia pe unde trece trenul. Păi, băă, când vezi o cruce, nu te opreşti să te închini? Treci ca animalul? Ce-o fi cu graba asta, că tot acolo ajungi!

Omul ăsta m-a creştinat pe mine, teologul lui peşte.

Avea dreptate! Când vezi Crucea Sfântului Andrei, te uiţi în dreapta şi nu crezi nici măcar în ăla de-ţi face semn cu steagul, că e ţara plină de proşti.

Vei învaţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea !”